Unicat denigrator

Ce vorbe, pentru tine mai au rost,
Când mintea ta deja e ciuruită,
Din naştere eşti om mărunt şi prost,
Cu ochi închişi şi gură necioplită?

Dintr-o-ntâmplare cu motiv greşit
Printr-un boschet cu spini şi fără formă,
O mamă-n căutări te-a născocit
Şi te-a născut apoi punctând o normă.

Crescând te-ai arătat un popândău,
Şi-apoi un ins de două-trei parale
Ce tot mereu punea în locul său
Orice valoare ce-i ieşea în cale.

O lume-ntreagă, chiar un univers,
Ţi-ai alocat prin limite înguste,
Ca să arunci, prin şchiopătatul vers,
Câte-o privire, de sub scări, sub fuste.

Ţi-ai încropit, din ură, un jurnal,
Numindu-l de ştiinţă şi cultură,
Făcându-i un format comercial,
Fiindu-i tu, ca unicat, măsură.

Miroşi a mucegai, îţi spun, chiar strig,
Măruntule cu fire puturoasă,
Ce-ţi place să vezi gaura-n covrig
Restul să furi şi să ţi-l duci acasă.

Eşti supărat pe toţi cei ce sunt vii,
Gândirea de venin îţi e sătulă,
Şi cu idei din mahalale scrii
S-arăţi cât ţi-este mintea de fudulă.

Te-a modelat, infectule obscur
Ideea că te ştii în neputinţă,
De ai ajuns să n-ai nici un contur,
Delimitând prostia-ţi de ştiinţă.

Acuzi pe toți, te scuzi că eşti infirm
Dând vina pe-o nedreaptă puşcărie,
Pe mine mă acuzi că nu afirm
Despre chemarea ta spre poezie...

Dar ce să spun? Eşti răul dintre răi,
Eşti ca o puşcărie prăbuşită,
În care i-ai închis pe toţi ai tăi
Şi-ai vrea s-o faci, pentru mai toţi, ispită.

Te-am acceptat, fiind prea milostiv,
Ţi-am acceptat ocare mânioase,
Dar azi nu mai găsesc nici un motiv
Să am cuvinte ce ar fi frumoase.

Eşti azi ajuns... Limbut şi caraghios,
De-auzi un adevăr te complexează
Că te arată hâd şi odios
Iar vorba ta nicicum nu mai contează.

Pe veci rămâi bolnav, cu suflet mic,
Cu umbra-ţi de privire speriată,
O simplă vietate... Un nimic
Ce-n seamă doar de milă e luată.

Obosita constarare

Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.

Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.

Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.

Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.

Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.

I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.

Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.

Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.

Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.

Ipoteze-n antiteze

Mereu am pus idei în anti-teze,
Ori le-am lăsat cu dublu înțeles,
Cu argumente puse-n paranteze
De cei ce doar o cale au ales.

Acum iubito-ți scriu, fără de teamă,
Dar tot păstrând mai vechiu-mi obicei
Vorbindu-ți de dorința ce mă cheamă
Spre definiri de clipe cu temei.

Așa-ți vorbesc de rostul care-ncape
În idealul tău de pas concret
Ce ni-l avem motiv când sunt aproape
Și vrem să treacă timpul mai încet.

În tot conturul viselor comune
Nu te îmbrac, nu am nici un motiv,
Și-ți spun că te privesc, voind a-ți spune
Că mi te-ai dat, în sens definitiv.

Am pus idei în cadre, în devize
Stricând tipare ce păreau model,
Fiind ajuns o tolbă cu surprize,
Trecută printr-al viselor tunel.

În felul meu, așa, pe îndelete,
Îți scriu în mod ciudat și fantezist
Despre-ntâmplări ce pot să se repete,
Și chiar le vreau deși nu prea insist.

Te las să știi, dar fără amănunte
Cum poți să-mi fii un orizont finit
În jocul cu schimbări frecvent mărunte
Dar niciodată cu motiv gândit.

Și tot așez în sensuri ipoteze,
Lăsându-te concluzii să-ți alegi
Din tot bagajul meu de antiteze
Și jumătăți ce par mereu întregi.

Cerință de oprire

Opriți-vă! Vă spun încă o dată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altădată,
Nu mai puneți iubirea în sicriu.

Vă-mpăunați, continuu, cu credința
Și-l pomeniți mereu pe Dumnezeu,
Ca să se vadă, ziceți, pocăința
Dar măsluiți, ideile, din greu.

Nu-mi mai vorbiți frumos, știu că minciuna
Vi-i fundament la orișice cuvânt
Că obicei vă e, dintotdeauna,
Să n-aveți, nici o clipă, ceva sfânt.

Greu acceptați ce spun, când spun pe față,
Vă par acum, prea mult, periculos,
Că pot să scot, din neguri și din ceață,
Gândul ascuns și faptele pe dos.

Degeaba vreți să deveniți dovada
Unui obrazul curat, nedat cu fard,
Că tot demasc imaginea, fațada,
Dorinței ce-o aveți în foc să ard.

Povestea voastră mult prea multă vreme
A tot întors priviri spre ce ați vrut,
Eu, însă, neavând de ce mă teme,
Să văd ca voi nicicum nu am putut.

Și-a fost să văd altceva, făcătura
Ce v-arăta ca oameni fără greș...
V-am arătat că depășiți măsura
Gunoiul mult e adunat sub preș...

Vă spun din nou, cu vorba apăsată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altă dată,
Oricum, blestem e tot ce-aici, acum, vă scriu.

Urători de gând mărunt

Nenorociți!... Atât aveți în gând,
O răzbunare fără de repere,
Ce nici măcar absurdul nu v-o cere,
Când nesupușii îi luați la rând.

Nici nu contează pentru voi ce sunt,
Că sunt străini veniți la voi în casă,
Ori chiar ai voștri... vouă nu vă pasă
Decât de propriul vostru gând mărunt.

Nimic nu vă oprește să striviți
Pornirea ori dorința de speranță,
Sperând a fi doar voi cei fericiți
Și, dovediți, de mare importanță.

Tot ce aveți în minte sunteți voi,
Și cât s-aveți, așa cum vreți, plăcere,
Indiferenți la cei ce, cu nevoi,
Se zbat, trăind continua durere.

Vindeți iluzii cu-n stricat contur
Pândind câștiguri, definind efecte,
Ca-ntr-un final, ce-l prevedeți obscur
Să arătați că alții-s cu defecte.

Sunteți mereu de toate plângăreți,
Mereu găsiți pe cineva de vină
Ce vă oprește să aveți ce vreți
Căldură, împlinire ori lumină.

Preconfundând al viselor temei
Cu dovedita voastră neștiință,
În desfrânați vă căutați lachei
Cerându-le, în fel și chip, credință.

Pe nesupuși, cu gând mereu murdar,
Îi vreți reduși la viață-n rătăcire
Și le impuneți trecerea-n zadar
Dorindu-le mereu nenorocire!

Jar și foc

Doamne-aprinde rugul, fă un foc,
Fă-l să se înalțe către soare
Ca să lași de tot fără noroc
Pe cei doritori de închisoare.

Pune la-ncercări pe cei ce știi
Că prin vorbe fac doar gălăgie,
Însă-n toiul nopților târzii
Își au, în descântec, bucurie.

Să se ardă, să se facă scrum,
Cel ce vrea pe altul să-l tot fure,
Ori să-i schimbe al menirii drum
Prin idei absurde și obscure.

Pune adevărul ca tălmaci
Spuselor ce vor să fie spuse
Și îi lasă, fără rost, săraci,
Pe făptașii cu idei opuse.

Nu mai fi deloc îndurător
Cu cei ce spre Tine n-au chemare,
Și ridică steag de-nvingător
Dovedind că nu-s într-o eroare.

Ia din jar și pune-le sub pat,
Pune-l lor altar de închinare
Și le fă descântecu-n zadar
Și le dă durerea cea mai mare.

Vârf de flăcări pune-le-n priviri
Celor ce din foc vor vrea să-ți fure
Ca să ardă oameni și meniri,
Impunând nepotriviri obscure.

Fără de-ncetare pune-n foc
Pe măsluitorii de destine,
Să își aibă pas bătut pe loc,
Și, ca neam, o viață în ruine.

Contur meschin

Atâta ură, Doamne,-atâta ură
În viața asta dat mi-a fost să văd,
Că nici nu știu de-și are o măsură,
Ori ea-i măsura unui clar prăpăd.

Am întâlnit, și nu doar ca idee,
Ce nici poveste nu credeam a fi,
Gândul la moarte mare epopee
Ori gând primar al zorilor de zi.

Am întâlnit dorința de răspată
A celor ce fac omul manechin
Fățărnicind dorința-adevărată
Spre interesul lor mereu meschin.

Mi-a depășit puterea de gândire
Contrastul dintre faptă și cuvânt,
Când între zise mari, despre iubire,
Se dovedeau, real, doar vorbe-n vânt.

Obscurități și fapte fără miză
S-au pus a fi motiv de răzbunări,
Și au ajuns, de multe ori deviză,
Minciunilor cu rost de condamnări.

Copiii-și bat părinți, fără milă,
Fugind apoi de chiar trecutul lor,
Vorbind de adevăr cu multă silă
Având mereu un gând răzbunător.

Femei ce fug de sfânta lor menire
Prin ceața dimineții se zăresc
Urând chiar și ideea de-mplinire
În mod cinstit, frumos și omenesc.

Și-am întâlnit gândiri prea mici, meschine,
Ce-l vor pe om un simplu făcător
A ceea ce spun alții că e bine,
Sau e făcut precum e placul lor.

N-am ce să fac, accept și-această ură,
Ea e iubirea celor mici, neputincioși
Ce vor mereu răspuns de anvergură
Să se arate permanent frumoși.

Incertele extreme

Între extreme limita-i incertă,
De multe ori e creasta unui val
Ce pare drept lumină la ofertă
Denaturând, ca și contur, un mal.

Conturbator, o simplă împărțire,
Fără de rest sau cu un rest infim,
Dă de-nțeles, prin clara-i denumire,
Că limite prea mult ne definim.

Din înmulțiri prea mult nu se pricepe,
Nimicul definindu-se curat,
Iar decăderea din nimic începe,
Când totul e, impropriu, expandat.

Extremele se vor doveditoare
Ca minim și ca maxim absolut,
Dacă privirea nu e rotitoare
Și vede doar un singur început.

Sporovăiala a ajuns dovada
Exactității punctului țintit
Celor ce văd curajul prin bravada
De-a tot vorbi de rostul mult dorit.

Iar limita de care se vorbește,
În fel și chip, chiar fără de motiv,
Incertă devenind, nu se oprește,
Nici chiar la rostul ei limitativ.