Zădăricirea prin ferire

Voi cei ce vreți mereu să stați în casă,
Când credeți că vă este totul clar,
De viața voastră, totuși, vă mai pasă,
O vreți trecută grabnic și-n zadar?

Când acceptați că doar așa e bine,
Crezând că în bârlog sunteți feriți,
N-ajungeți să gândiți că-i o rușine
Ascunși de ochii lumii să muriți?

Ce-i adevărul? Vi-i destul a crede
Că tot ce e știut vă e și spus,
Că ceea ce-i ascuns se întrevede
Când pe temeiul just e suprapus?

Unde ajungeți? Mai voiți a merge
Pe drumul ce-l aveați, concret, de mers
Și urmă să lăsați ce nu se șterge
Să nu o luați cumva în sens invers?

Și dacă, totuși, vreți să stați în case,
Fiindu-va voința crez suprem,
Ce-aveți cu cei ce-aleg să nu se lase
Pierduți în turma celor ce se tem?

Ce vreți cu voi e gând ce v-aparține,
Puteți să-l înfloriți după nevoi,
De ce blamați și spuneți că nu-i bine
Ce fac ceilalți, cei ce nu sunt ca voi?

Când gândul vi-i la viață, ori la moarte,
Și hotărâți s-o țineți sub control,
De ce nu faceți pași spre mai departe,
Să vă intrați, ca Dumnezei, în rol?

Aveți ideea voastră... cât e-a voastră,
Puteți să faceți tot ce vă doriți,
Dar tocmai voi s-o condamnați pe-a noastră...
Vă arătați, în clar, nesăbuiți!

Indecisă nălucire

E noapte și o liniște ciudată
I-a adunat pe cei neliniștiți
Într-o poveste care, altădată
S-ar fi numit a celor obosiți.

De adormit mai nimeni nu adoarme,
Aproape toți au ochii-ntredeschiși
Ca nu cumva, la primul foc de armă,
Să fie, înspre fugă, indeciși.

Conceptul vieții azi e în reformă,
Gândul trăirii pare demodat,
Prin lege lumii i s-a dat ca normă
Un mers de la distanță comandat.

În minutare ceasul se încrede,
Sperând că nu se lasă ispitit
De nedormirea ce prea clar o vede,
Ca semn că omul e mereu grăbit.

Iar calendarul, liber de măsură,
Se face, dintr-odată dictator,
Știind că-i acceptat ca legătură
Între schimbări, absurde, de decor.

Când dă de veste că începe vara
Dă zilei, înspre trecere avânt,
Și-arată tuturor că ea-i hoinara
Ce nu vrea se țină de cuvânt.

Cerul senin e doar o amintire,
Acum e-ncorsetat de năluciri
De a ajuns și el o nălucire,
Prea plin de nevoite licăriri.

Temei de vină

Nu mai știu cât pot să tac,
Să vorbesc cu mine,
Tuturor să mă prefac,
Să spun că sunt bine...

Am, e drept, multe idei,
Puneri în lumină,
Dar prin justul lor temei
Văd că sunt de vină.

Mi-a ajuns îndeajuns,
Să tot fiu o mască,
Să tot caut un răspuns
Care mă demască.

Am ajuns să îmi răspund
Printr-o întrebare,
Când ajung să mă confund
Cu a mea mirare.

Nici cu ochelari de cal
N-am vederi mai bune,
Încă văd ce e real,
Nu mă pot supune.

Sunt un simplu amănunt
Plin de controverse,
Și mereu văzut că sunt
Cu idei diverse.

E destul, m-am săturat
Să tot fiu dovadă
Că sunt cel adevărat,
Trecător pe stradă.

Negarea negării

Negând, necredincioșii,

cred tot mai mult în El,

Când cei lipsiți de minte

acuză tot ce mișcă,

De nu se prind în hora

ce pare o morișcă

În care-i arătată

credința ca drapel.

Cei ce mereu, în vorbe,

și-L iau ca sfânt blazon,

Dar stau mereu la coadă

deloc grăbiți la fapte,

Se fac a nu-nțelege

că și în plină noapte

Credința-i tot credință,

nu aer de bonton.

Nu toți cei ce îl neagă

așa cum e-arătat

Îi pun cuvântu-n umbră

sau vor a-L contrazice,

Nu sunt nici împotrivă-I,

nici nu îl vor uitat,

Când tocmai credincioșii

pornesc să îl explice.

Făcut e după voie

și după-nchipuiri,

De cum e învoiala

cu cel ce bir plătește

Ca nu cumva să lase

motiv de-ngăduiri

Celui ce în credință,

trăind, se regăsește.

Actorie de răscruce

Legături de veacuri se dezleagă,
Rolul de paiață-i căutat
De actori ce nu pot să-nțeleagă
Cum firescul poate fi ratat.

Lumea e-așezată la răscruce,
Totul e întors cu fundu-n sus,
Că minciuna tot mai mult seduce,
Adevărul greu de tot e spus.

Calendarul are, iarăși, altă formă,
Rolu-i e complet denaturat,
Ca detaliu de extremă normă
Prin absurde sensuri relevat.

Chiar și timpul pare-n amorțire
Neștiind de nu-i deja trecut
Printr-o enervantă amăgire
Ce îl vrea și orb, și surd, și mut.

Prin împreunări de argumente
Nimeni nu mai poate dovedi
Puritatea simplelor accente
Ce puteau iubirea ocroti.

Clase de eroase tot mai fine,
Fac realul tot mai grosier
Că-s puțini cei ce se pot abține
În a-și face trupul liftier.

Vinovații urlă cel mai tare
Că sunt cei mai mari nevinovați
Și așteaptă cereri de iertare
De la cei vânduți sau cumpărați.

Și e zarvă multă, iar ruptura,
E deja un mod obișnuit,
Pentru mulți, de-a dovedi că ura
Armă e, de neînlocuit.

Acuta stricătură

Nu vreau să spun acum că nu aud,
Că-n jurul meu e-o liniște acută,
Spun doar că într-o umbră mă includ
Lăsând să treacă vremea ce-i pierdută.

Înscriu pe lista ca și vis stricat
Această întâmplare trecătoare,
Ca să remarc idei ce le-am uitat,
Și-au devenit la ceruri strigătoare.

Ascult prin semne oameni ce vorbesc
Și-aud citind o lume care strigă
Banalități de care se feresc
Știindu-le că uneori instigă.

Acum, nepăsător, învăț mai mult
Despre greșeala ce-mi părea banală
Când încercam pe muți să îi ascult
Deși credeam că vorba lor e goală.

Acum, când totu-i altfel, n-am de gând
Să văd că se vorbește despre mine,
Nici lacrima, spre ștergere trecând,
Nu vreau să știe de mi-e rău sau bine.

Tăcere vreau în jur cât să privesc
Spre cei ce cred că ei ne sting lumina,
Sau că mărimea ei ne-o potrivesc
Ca să purtăm mereu în minte vina.

Și vreau un orizont netulburat
De minți ce viețuiesc în somnolență,
Ca tot ce-i rânced, putred sau stricat,
Să stea în dulcea lui convalescență.

Eu nu aud, dar ochii înțeleg
Și ceea ce nu-i dat să se audă,
Dar chiar de n-am tot adevăru-ntreg,
Nu mă complac a fi o paparudă.

Distanțare socială

Din nou suntem sub semn de întrebare,
Din nou suntem constructori de ruine,
Trecând pe puntea vieții ce nu ține
Atât de multa noastră delăsare.

Gândul mi-e greu și mintea mi-l refuză,
Oricât ar vrea nu are ce-nțelege,
Cum acceptăm ca dincolo de lege
Să tot găsim netrebnicilor scuză?

Nu știu ce vi se-arată în oglindă
Când voi, compatrioți, trăiți cu frică
Și faceți doar ce alții vă indică
Deși ei vor în lanțuri să vă prindă.

Parcă trăiți cumva în altă lume,
Cu totul și cu totul diferită
Ce de minciuni și ură-i părăsită
Iar omu-i doar un animal cu nume.

Vă transformați cu orice zi ce trece
În cei ce doar vorbesc că ar și face,
Dar vor să doarmă liniștiți, în pace
Și îmbătați mereu cu apă rece.

Vorbiți mereu că lumea e în criză,
O criză excedentă, mondială,
Nici aparența nu se mai înșeală,
Iar viața e a libertății miză.

Voi ziceti, leneviți, că va fi bine,
Gândind că viața nu-i nemuritoare,
Și e firesc, prostia nu prea doare,
Dar e mai rea când obicei devine.

Vă zic acum, în glumă, ca un clawn,
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită
De unii ce se țin în dinți de scaun?

Închiderea în casă vă stâlcește
Și minima fărâmă de conștiință,
Mimând o samavolnică voință,
Sperând că izolarea vă păzește.

Negați, și tot negați, oricum, ideea
Că nu se poate merge mai departe,
Că acceptând, ajungeți tot la moarte,
Când tot stingeți credințelor scânteia.

Tot ziceți că vi-i grija înspre toate,
Și vreți ca toată lumea să vă creadă,
Însă mințiți cu vorbe de paradă
Că-n brazde stau recolte îngropate.

Ceva e strâmb, și strâmb ne-nfeudează,
Ne trage-n jos, cu totul ne deprimă...
A nu vedea că-i rău deja-i o crimă,
Hai, încercați s-aveți o minte trează.

Hai, încercați să mai aveți emoții,
Nu mai trăiți prin ce aveți în minte,
Că dincolo de cifre și cuvinte
Destinul țării îl avem cu toții.

Nu cumva lașitatea vă doboară,
Justificând o cinică eroare?
Cum scrie presa nu simțiți că doare?
Că ea dintr-o minciună-n alta zboară?

Cu mult prea mult azi construim ruine,
Și ne fixăm doar după alții ora,
Iar dependența zilnică ni-i hora
Ce-n lașități și compromis ne ține.

Cum mai răbdați un pumn murdar în gură?
Cum să tot dați, de fapte, socoteală?
Ce-nseamnă distanțarea socială?
Mai știți unde-ați ajuns, la ce măsură?

Sunteți cârpaci cu degetele boante,
Pensionari ai milei sociale,
Ajunși, prin plecăciuni, cu-n zgârci în șale,
Și sclavi ai neghiobiei arogante?

Puțini mai sunteți cei lipsiți de frică,
Cei ce n-acceptă botnițe și lese
Și nu se vor lichelelor metrese,
Și-n gura mare zic ce au să zică.

Dar unde sunt cei ce țipau într-una
Că stau atenți să nu se fure țara,
De cei văzuți de ei stingând țigara
Cu doar o mână, stânga, totdeauna?

Eu nu vă-mpart, că prea puțin contează,
Retorică îmi este întrebarea,
Dar ascultați, dinspre străbuni, chemarea,
Și încercați să stați cu mintea trează.

Vă zic acum, dar nicidecum în glumă:
Cum de puteți răbda așa ursită
Să tot trăiți o viață pervertită?
Și nu simțiți că lanțuri vă sugrumă?

Privind înspre trecut, nu am ce face,
E timpul să vă spun direct în față,
Că viața-n halul ăsta nu e viață,
Nici pacea, prin cedări, nu este pace.

La luptă dar, români, veniți la luptă
Cât încă lupta nu-i din start pierdută,
Cât demnitatea încă-i o redută,
Cât țara-i încă țară și nu-i ruptă!

Vestire prin tălmăcire

Am tot vorbit cu tine, ți-am tot spus
Cum e cu vremea mergerii-nainte,
Și despre timpul ce-i deja redus,
Greu de-al cuprinde-n câteva cuvinte.

Revin și-ți spun că totul e valabil,
Necesitatea e acum acută,
Firesc fiind, în nici un fel probabil,
Că altceva nicicum nu te ajută.

Pasul pe loc îl bați și tot îl bați
Iar gândul ți-l omori cu vorbe rele,
Și-ai temere, nu vrei să te abați
Spre drumul ce te-ar duce înspre stele.

Multe ți-am spus, dar le-ai numit povești,
Croindu-le modele și tipare,
Uitând s-accepți că toate le trăiești
Mereu părând o simplă întâmplare.

Și iată, iar îți spun, în mod concret,
Că drumurile toate ți-s barate
Și nu te poți ascunde-ntr-un regret
Pe tema obțiunilor ratate.

N-ai cum să te dezlegi, să poți păși,
Decât dând dreptul, vieții, într-o noapte,
Dorințe vechi să lași a se-mplini,
Doar noi fiind părtașii unei fapte.

Prin fapte doar, cu-al lor consens durabil,
Vei rupe lanțul ce acum te strânge,
Și-apoi va fi firesc, deloc probabil,
Să uiți de lacrimi, lovituri și sânge.

Grăbește gândul, nu-l mai ține-n loc,
Nu-i da mereu un iz de tălmăcire,
Cheia e simplă... Simpla-ți dăruire
E calea ta spre viață și noroc.