Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Vederea prin tăcere

În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.

Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.

Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.

Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.

Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.

Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.

În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.

Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.

Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.