Firească într-al ei necunoscut
Și fără definire de măsură,
Cu țintă înspre zero absolut.
Ne duce, mai tot timpul, întâmplarea,
Pe unde n-ar fi cazul a gândi
Răspunsul ce-i totuna cu-ntrebarea
Ce ține loc de fapte, zi de zi.
Iar calea ni-i barată de extreme
Când totul ni se pare foarte clar,
Extrapolând mai vechile dileme
Prin gânduri consumate în zadar.
Ni se arată stânga a fi dreapta,
Cu un consens ce pare punct final
Al unui prag mai mare decât treapta
Urcușului ce-l presimțeam normal.
Întoarcerea se face-a fi povară,
De vrem s-avem un altfel de apoi,
Printr-o urcare pe o altă scară
Ce, din mândrii, o facem cum vrem noi.
Dar drumul tot la fapte se reduce,
Și una doar se face-ndeajuns
Să fie piedestal la altă cruce,
La multa fugă spre un alt răspuns.
Oricum ne facem viața, aventura,
Dă semn că doar concretu-i realist
Și nimeni, orișicum i-ar da măsura
N-o controlează-n mod determinist.
Așa ne e, și-așa e dat să fie,
Un șir de lecții cu motiv concret,
Ca să-nvățăm că simpla bucurie
Nu-ncape-n nici o formă de regret.
Vai, omule, te duci mereu în jos,
Ai cam uitat să mai trăiești frumos,
Acuzi și ești mereu judecător
Împarție vinovăție tuturor...
Nu mai ai ochi, nici nu mai ai obraz,
Când alții au succes îți e necaz,
Și cauți să explici imperativ
Că tot ce au e pur demonstrativ.
În cutezanță nu îți iei avânt
Dar știi să pui doar ură în cuvânt,
Iar din minciună ajutor îți faci
Orgoliul, prin efect, să-ți satisfaci.
Vezi totul ideal, perfect, măreț,
Și-i dai valoare numai după preț,
Restul e pleavă bună de gunoi,
Ori chiar o cârpă plină de noroi.
La toți le spui că ești cel mai corect,
Și asta vrei s-arăți și prin aspect,
Prin vorbele ce șiroiesc idei
Lipsite de știință și temei.
Te-arăți de adevăr încredințat
Și zici că alții-au viață în păcat,
Doar tu fiind model de pocăință
Numindu-ți fudulia drept credință.
Concretul, prin minciuni, îl nuanțezi
Spunându-ți că-i firesc să te distrezi,
Și numai tu ești concludent reper
De cum e totul pe Pământ și-n Cer.
Cu tot ce faci te tragi mereu în jos,
Nici nu mai știi că poți trăi frumos,
Ce nume vrei să ai printre urmași
Când tu doar nesimțire-n urmă-ți lași?
Să fii decent și demn e tot mai greu
În lumea ce nimic nu mai respectă,
Când unii cred că ei sunt Dumnezeu
Și-s puși pe jar când alții nu-i acceptă.
Loc nu mai e de nici un fel de gând
Că toți s-au învățat să nu gândească
Și-l văd pe cel altfel doar enervând
Sfidându-le prostia lor firească.
Să-nveți mereu nu e deloc ușor,
În lumea-n care toți le știu pe toate
Și vor impus doar adevărul lor,
Chiar dacă e, vădit, un băț în roate.
Ceva ce-i nou prea repede-i găsit
Lipsit de necesara evidență,
Și-apoi, spre necunoaștere, dosit,
Dosirea fiind dovadă de clemență.
Să fii cum ești, e rolul imposibil
În lumea ce-a ajuns o mare mască,
Tot exersând amestecul teribil
De nepăsari și viață omenească.
Nimic nu e, oricât e căutat,
Menit a defini o dreaptă cale
Sau cel puțin a nu se da schimbat
Prin simple exerciții lexicale.
Să fii un om, un simplu om, și-atât
Pare a fi o mare încercare,
De vrei să ai obraz și nu doar gât,
Ca trăitor și nu viețuitoare.
Reperele au dispărut de mult,
Locul li-i luat de ordine secrete,
În veacu-acesta dovedit ocult,
Denominat de sfaturi și rețete.
Nu știu deloc de unde-mi vin idei,
Nicicând nu am avut această știință,
Am pus doar pe-ntâmplare clar temei,
Și-n fapte n-am uitat să am credință.
Mă duc, și mă întorc, de multe ori,
Prin corolarul multor amănunte,
Printre trăiri ce nu îmi dau fiori,
Și nici simțiri ce vor să mă încrunte.
Culeg al clipei susur murmurat
Ce stă ascuns în dorul meu de ducă,
Păstrându-mi orizontu-nseninat
Când noaptea-n nedormire mă apucă.
Chiar zorii zilei, deviind povești,
Din gândul adormirii mi le-adună,
Să pot a-i înțelege că-mi dau vești
Din lumea ce-i mereu tot mai nebună.
Și tocmai ea, așa, cu mulți nebuni,
Cu viața într-o mare goliciune,
Mi-aduce-n minte marile minuni
Când soarele, fără să vrea, apune.
Eu știu ce fac, ce sunt, ca om, trăind,
Și-n viața-aceasta sunt în căutare
În ea făclii și focuri mari aprind
Să las văzută marea-mi întrebare.
Prin realism tot caut să găsesc,
Un prag, un vad, o cale de pornire
Pentru idei ce-n minte se tot cresc
Lipsite de a vieții-mpotrivire.
Și-mi vin idei... De unde tot nu știu,
Doar le găsesc în fapte ca reale,
Iar câteodata-n versuri le trascriu
Ca nu cumva să uit de-a vieții cale.
Căutători ai căii spre mai bine,
Sperând că într-o zi ne vom trezi
Recinstruind palate, nu ruine.
Având însă puținul înteles
Al faptelor ce știm că au un nume,
Ne facem vinovați că am ales
Un drum ce se spunea că duce-n lume.
Crezând că suntem fără de bagaj,
Că mai nimic n-avem de luat în seamă
Al vieții val ne-a dus într-un tangaj
De care, uneori, ne este teamă.
Ne vin împotriviri de peste tot,
lA le învinge-i marea provocare,
Denominând consensuri ce nu pot
Să fie și motiv de împăcare.
Trăim datori atâtor datorii
Și plata lor devine o problemă,
Într-un scenariu plin de actorii
Ce par a fi esențe de dilemă.
Amestecând, de peste tot, idei,
Ajungem, mai tot timpul, în extreme,
Când multe par lipsite de temei
Sau, poate, idealuri și embleme.
Punem pe gânduri preț, chiar mare preț,
Dându-i aspect de latură morală,
Lăsându-ne simțirea în dispreț,
Că nu-i cum vrem, perfect rațională.
Ne trecem triști o viață zi de zi,
Vorbind mereu de-o altă zi de mâine
Sperând că tocmai ea ne va trezi
Și ne va fi, în toate, mult mai bine.
Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.
Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.
Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.
Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.
Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.
Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.
Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.
Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.
Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.
